George Coandă

Anii au trecut. Și la conducerea țării a fost impus cu de-a sila de către I.V.Stalin, cu bunăvoința (a se citi trădarea tragică) din partea Washingtonului și Londrei, Partidul Comunist de emanație bolșevică. Acesta, până la celebra declarație din aprilie 1964, văzută de Occident și de români ca o declarație de independență a Partidului Muncitoresc Român de ieșire de sub tutela politică a Kremlinului, a răstălmăcit, și la ordinul Moscovei și din lașă obediență, adevărul istoric: URSS / Armata roșie era considerată eliberatoare a României de sub jugul fascist.

Iar Actul de la 23 august (declarată zi națională) a fost tratat în istoriile oficiale când ca insurecție armată, când că insurecție națională antifascistă, când, în viziunea lui Nicolae Ceaușescu, ca revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă. Și să spunem că această viziune (nici ea în totalitate corectă) a iritat până la ură Kremlinul bolșevic, acesta acuzându-i pe tovarășii români de nerecunoștință. Pentru că, astfel, i se recunoștea armatei române rolul de forță învingătoare a Germaniei naziste și pe care sovieticii o declaraseră armată înfrântă și capitulardă. Un neadevăr, ca să nu spun o minciună, tipică orgoliosului imperialism rusesc.

Din păcate, după 1989, Actul de la 23 august a fost / este tratat, de unii istorici și părerologi de serviciu, fie ca lovitură de stat, fie ca trădare a României, regele Mihai fiind (auziți aici!) principalul trădător și om al rușilor, care a înlesnit implantarea de către I.V.Stalin a comunismului pe meleagurile noastre (!?). De altminteri, nici una, nici alta din aceste opinii nu sunt exprimări ale adevărului istoric. Regele a fost decorat cu ordinul „Poteda” de către sovietul suprem al URSS (cum au fost decorați și Dwight D. Eisenhower și Bernard Montgomery) pentru faptul că „a întors de front” în „clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”.

Dar Kremlinului puțin îi pasă că își dă cu stângul în dreptul, recunoscând oficial meritul armatei române la victorie. Iar marii aliați SUA și Marea Britanie ne-au trimis, când a fost să se tranșeze sferele de influență între Washington, Londra și Moscova, fără vreo remușcare, în iadul gulagului sovietic stalinist.

Dar (și acesta este adevărul istoric, sincer) fără întoarcerea armelor la 23 august 1944 și ralierea la dispozitivul de luptă al Națiunilor Unite, nu s-ar fi produs readucerea la patria-mamă a Transilvaniei de Nord-Vest, cedată Ungariei horthyste de către doi dictatori fasciști schizofrenici, Hitler și Mussolini la 30 august 1940, prin „Arbitrajul / Dictatul de la Viena”, iar România ar fi dispărut de pe harta politică a lumii.

Ce este de reținut, deci (dincolo de comunizare, inevitabilă în acel grav moment geopolitic) pe seama actului istoric de la 23 august? Esențialul existențial: a fost salvată România ca stat și, de asemenea, a fost salvat poporul român ca ființă istorică. Și încă ceva: am scăpat de „davai ceas”, până una-alta. În rest, oricâte discuții vor mai fi pro și contra, istoria rămâne singurul și adevăratul judecător. Să-l lăsăm să delibereze „sine ira et studio”.