* Simbolurile   naționale și locale au fost arborate de montaniarzii dâmbovițeni pe un ultim vârf alpin din proiectul TOP 28

După obositoarea urcare pe Kebnekaise (2096 m, cel mai înalt vârf al Suediei), urmează un somn adânc, dar scurt la cabana  Kebnekaise Fjallstation (aprox. 680 m altitudine). Trezirea este matinală, pentru a putea prinde primele curse ale elicopterului care ne va aduce la parcarea din Nikkaluokta, unde aveam lăsată mașina. Următorul obiectiv, vârful Halti (1324 m), cel mai înalt vârf al Finlandei.

De fapt, aici este vorba de o frumoasă poveste corelată cu istoria  și oamenii acelor locuri. Cel mai  înalt vârf, în întregime în Finlanda, este Ridnitšohkka (1317 m), vârf aflat la aprox. 50 km de Saana, o stațiune situată în regiunea Kilpisjärvi. Se poate ajunge de la Saana la vârf, pe o potecă amenajată (pentru celebrul Nordic Walking), care face parte din Traseul Arctic. Acest traseu  durează câteva  zile  și include  înnoptări în  cabane. De  asemenea, această variantă poate fi făcută  și cu elicopterul, dar costurile sunt foarte mari.

Plecare din Norvegia

Până prin  secolul  al XVIII-lea,  Finlanda făcea parte din  Regatul  Suediei, iar Norvegia din cel al Danemarcei. În anul 1734, cele două  țări stabilesc granițele pe baza  unor repere naturale. Ulterior, comisiile internaționale de delimitare au construit repere  (borne) la 10-20 km una de alta, iar granița a fost considerată linia dreaptă care unea aceste borne. Practic, muntele Halti, considerat muntele sfânt al laponilor nativi, a fost împărțit în două părți. De-a lungul celui de-al XIX-lea secol, Finlanda devine Mare Ducat autonom, dar în cadrul Imperiului Rus. După Revoluția Rusă din anul 1917, Finlanda își obține Independența.

În anul 2015, un grup de activiști din Norvegia face  demersuri civice către guvernul norvegian, pentru a ceda vecinilor finlandezi (cadou, în pragul Centenarului Independenței!) o suprafață de 0,015 kmp, care să includă vârful Halti 1 (1365 m)  și/sau Halti 2 (cunoscut  și ca Haldisohkka – 1324 m), aflat pe aceeași  culme. Fiind aflat pe graniță, vârful este mai ușor de atacat prin Norvegia. Drept   pentru   care,   echipa   montaniarzilor   dâmbovițeni   pleacă   spre  Norvegia,  mergând spre unul din marile fiorduri ale acestei impresionante  țări, în direcția Narvik.

Pe undeva, pe traseu, oprim la Setermoen la un centru Sami, pentru a vedea o uriașă  diversitate de lucruri originale ale comunității Sami, o populație de aproximativ 35.000 de localnici ,  care   trăiesc   exclusiv   în   Laponia,   denumire   dată   unei   vaste   regiuni transnaționale, care cuprinde zone din Norvegia, Suedia, Finlanda.

Frig și viscol pe traseu

Cazarea se face la un camping la Samuelsberg, la capătul terminal al unui fiord, prilej pentru unii dintre noi de a face o baie  și în această zonă. După binemeritata cină, trecem la culcare, fiindcă a doua  zi, la 6 dimineața, dăm trezirea, pentru a pleca spre zona montană. De la Birtavarre  intrăm efectiv pe drumuri de munte, înguste, mărginite de abrupuri, de pe care cad uriașe  cascade. Noroc cu mașina închiriată, un SUV puternic, care ne duce spre zona de parcare. 

Din când în când, pâlcuri de oi, cu foarte mulți miei, ne blochează accesul. După vreo  oră de urcare auto, ajungem la parcarea de la Lacul Guolasjávri (750 m) și lăsăm mașina.  Nimerim într-un moment greu, cu frig, cu viscol  și ne înbrăcăm cu echipamentul de  iarnă, adică inclusiv cu mănuți și fes. Traseul este prin interiorul unui uriaș țarc, a unei  amenajări pentru reni, dar, din cauza grabei  și a vremii, pierdem, pentru vreo 30 de  minute, intrarea. 

Traseu cu serpentine

Prima parte a urcării este deosebit de abruptă. Pentru cunoscători, o zonă gen Retezat (de la Zănoaga spre Bucura), dar la o scară mult mai mare. Nu există decât niște marcaje vechi (puncte colorate pe pietre)Tr și momâi, dar în imensitatea pantei sunt greu de găsit. Noroc că, la urcare, ne-a depășit un tânăr cu fiica lui de 10 ani  și că i-am avut, ca repere, o perioadă.

Traseul are, teoretic, 6 kilometri, dar cu serpentinele de rigoare (obligatorii, pentru a merge în siguranță pe cascadele de pietre!) s-au adunat vreo  20 de kilometri (dus-întors), parcurși în aproximativ 12 ore. Vremea s-a îndreptat, nu a mai plouat, dar vântul a bătut constant pe pantele deschise, fără pic de vegetație (ne-am tot întrebat ce mămâncă renii, pe acolo…), fără niciun copac de adăpost. Golul alpin și lipsa de semnal pe platoul superior au generat multe pauze dedicate orientării în teren.

Urmează escaladarea unor vârfuri din Danemarca și Luxembrug

Cu ochii pe ceas, dar  și cu grija coborârii, seniorii se retrag. Din nou, „noua generație” (George Murătoreanu și Nini Stan) a plecat mai în față, pentru tatonarea terenului  și a  găsit atât vîrful principal (1365 m), cât  și pe cel secundar (1324 m). Bucurie, mândrie și  fotografii   cu   simbolurile   României,   ale   Universității   Valahia   din   Târgoviște  și   cu  gândurile spre cei dragi de acasă. Un ultim vârf alpin, din proiectul TOP 28, a fost cucerit de echipa montaniarzilor dâmbovițeni. Punct ochit, punct lovit. Mai urmează câteva vârfuri mai mici, simbolice, în  țările baltice, Danemarca și Luxemburg