Pe mine, unul, ofensiva naţionalistă de la europarlamentare în occidentul Uniunii Europene nu m-a luat prin surprindere, cum, de pildă, i-a luat pe Macron şi Schultz. Era de aşteptat, se simţea deja în aer şi a fost produsă de aroganţa dictatorilor din Consiliul Europei şi din Comisia Europeană, care şi-au închipuit Uniunea ca pe propria moşie. Și uite că răzbunarea, pe fond îndreptăţită, a venit -, dar dacă mă îngrijorează ceva, este vorba de acţiunile extremiste și de naţionalismul fundamentalist.

La noi nu este deocamdată cazul, însă avansul deloc de neglijat al AUR şi saltul peste prag al SOS România la europarlamentare este bine să dea de gândit staff-urilor PSD şi PNL. Iată, fac o precizare: că sunt, sincer vorbind, binevenite pe eşichierul politic partidele cu doctrină naţionalistă, nu este o problemă. Naţiunea, ţara, ca entităţi istorice, au nevoie de „gardieni ai cetăţii” dacă alte forţe politice nu sunt capabile să le apere, lăsându-se furate de „cântecul de sirene” al globalismul neomarxist.

Deci, naționaliștii sunt bineveniți, cu o condiţie: să nu se transforme în mişcări nazisto-bolşevice. Nu ştim acum ce se va întâmpla când, la Strasbourg, AUR şi SOS România vor fi condiţionate de apartenenţa lor la curentul naţionalist, ocupând o importantă poziţie, a doua, în Parlamentul European. Cum ambele partide din Coaliţie sunt istorice, şi liberalii, mai ales, dar şi social-democraţii fiind implicaţi benefic în făurirea şi a Independenţei de stat şi a României Mari, încerc să cred că nu sunt defective de patriotism. Altminteri s-ar putea trezi că victoria din iunie nu a fost decât o efemeridă. Este o atenţionare de jurnalist obiectiv, dublată de a unui istoric la fel de obiectiv, şi nu partizan.

Până una-alta pot spune că, trecând peste unele derapaje ale unor mofturoşi nesatisfăcuţi, ca de-alde, Clotilde Armand, sau ale unora care n-au avut simţul onoarei ca să-şi recunoască înfrângerea, alegerile de acum – din duminica „vindecării orbului” în calendarul ortodox – au fost, într-un fel, o... vindecare a democraţiei mioritice, mai ales că, românii, nu au prea mai stat pitiţi în casă din pricina caniculei. În fond, victoria nu a fost a forţelor politice care, prea multe, şi-au proclamat-o, în afara celor cu adevărat victorioşi. Ci a naţiunii române.