* Programul a început la primele ore ale dimineții, cu deplasarea   auto   spre   Nikkaluokta, poarta   de   intrare   spre   vârful Kebnekaise

Luna trecută, un grup de cinci montaniarzi dâmbovițeni a plecat  spre „Alpii Scandinaviei”, pentru a „ataca” două simbolice vârfuri, cele mai înalte cote din Suedia, respectiv Finlanda. Patru membri ai grupului au plecat din România cu avionul, pe traseul București – Varșovia – Stockholm – Kiruna (vârfurile aflându-se dincolo de Cercul polar de nord), iar la ceas de seară a sosit din Irlanda, special pentru această inedită expediție, și Alex Coroliu, vechi montaniard târgoviștean.

Programul a început la primele ore ale dimineții, (cu toate că în această perioadă nu există întuneric, lumina solară nu dispare nicio oră de pe cer!) cu deplasarea   auto   spre   Nikkaluokta   (aproximativ   70   km),   poarta   de   intrare   spre   vârful Kebnekaise. De aici, o potecă lungă de 19 km ne duce, prin tundra arctică, până la cabana montană Kebnekaise Fjallstation (aproximativ 680 m altitudine). Există însă  și varianta  rapidă (inedită, pentru majoritatea dintre noi), deplasarea cu elicopterul, contra unei taxe de 100 euro. Am apelat la această soluție, pentru a avea timp să atacăm vârful în aceeași zi.

Multiple momente de precipitații

Prognoza meteo anunța vreme caldă, dar cu multiple momente de precipitații.  Prima perdea de ploaie ne ia „din scurt”, chiar la intrarea în traseul care măsoară 9 km (varianta vestică), cu diferenta „brută” de altitudine de 1600 m. Primii doi kilometri sunt  tot  prin  tundra  arctică, printr-o zonă cu multă umezeală  și  cu  apariții de  reni  prinși în porțiunile cu iarbă puțină sau chiar pe limbile de zăpadă. Dar, greul începe abia după  kilometrul 3, atunci când apar ruperile de pantă, povârnișuri abrupte, pe care poteca se  strecoară printre zeci, sute de lespezi de piatră. După alți 2 kilometri se intră în uriașul  circ glaciar de sub vârf, iar poteca face o buclă largă, spre stânga, pentru a ajunge în  șaua  de sub vârful cel mic (1750 m).

De menționat, pe acest segment, extraordinara lucrare de  amenajare a potecii făcută, cam prin 2015, de  șerpași nepalezi, cei care au debitat uriașe  lespezi de piatră  și le-au a ezat (desigur, cu ajutorul elicopterului) pe poteca cu pantă  destul de mare. O nouă repriză de ploaie, mai consistentă, ne obligă să ne evaluăm șansele. Da, continuăm, chiar dacă suntem cam în întârziere. Urcarea spre vârful mic (Vierranvarri) seamănă (pentru cunoscători!) cu cea spre vârful Vihren (Bulgaria, 2914 m). La jumătatea pantei revine ploaia, dar de data asta cu  grindină măruntă și lapoviță. Roca este una de tip granitic, iar priza bocancilor este bună. Grija se concentrează pe locul unde pui piciorul, pentru ca micile pietre să nu se miște  și  să ne pierdem echilibrul.

Temperatura scade sub zero grade

Cei mai antrenați membri ai grupului sunt deja pe vârful mic și iau decizia continuării spre vârful mare. Dar, aici apare dificultatea. Trebuie coborâtă o diferență de nivel de 200 m, până în  șaua dintre vârfuri (Kaffedalen), și urcată ultima pantă, de 600 m. Precipitațiile sunt de astă dată sub formă de zăpadă, iar temperatura a scăzut sub zero grade. După aproximativ 7 ore de urcuș  susținut, Nini Stan  și  George Murătoreanu ajung, de data asta într-o mică fereastră de vreme bună, pe vârful Kebnekaise Sydtoppen (2125 m) arăta altimetrul lor!/ 2096 m,   sursă   oficială   și  2117m,   altă   sursă),   ducând   simbolurile   României,   ale   Târgoviștei,   ale   Universității  Valahia, pe acest simbolic, dar greu vârf al Europei. Felicitări, tinerei generații de  dinozauri!

Coborârea pe pante accentuate este mai grea

Alți doi membri ai expediției au ajuns pe vârful mic și au început apoi întoarcerea pe o nouă repriză de ploaie. Ca de obicei, coborârea pe pante accentuate este mai grea, dar, cu prudență și cu atenție, am ajuns cu toții, cu bine, la cabană, după 13 ore de mers  pe poteca alpină. Ascensiunea a fost, pentru unul din protagoniștii ei, una specială, aniversară, iar la  miezul nopții, cu soarele pitit după orizont, am băut un țoi de țuică pentru reușita lui  și a  echipei! Astfel  s-a   scris   istoria   urcării   celui   de-al   22-lea   vârf   atins   de   montaniarzii dâmbovițeni în cadrul TOP 28, greu de prezentat în atât de puține cuvinte. Imaginile surprind, cu greu, efortul nostru. Dar, s-a meritat!Peste două zile am urcat  și vârful Halti din Finlanda.