Şi mulţi au constatat această realitate şi cu prilejul recentelor „Zile ale judeţului Dâmboviţa”, zile în care am străbătut acest meleag de ţară prin mai multe zări ale sale, prilej de a vedea la faţa locului cum de la Potlogiul brâncovenesc şi Găeştiul lui Gheorghe Zamfir, şi „orașul aurului negru” Moreni, şi Pucioasa, care păstrează încă amintirea faimosului general Kiselleff, cel ce i-a descoperit „apele de sănătate”, şi de la Bălenii vechilor boieri şi Răcarii lui Ion Ghica, la Moroienii Ciorăneştilor şi magicele piscuri Omu şi Leaota ale fascinanţilor Munţi Bucegi, prilej, deci, de a vedea cum Dâmboviţa domnească şi voievodală, onorându-şi trecutul, pătrunde viguros în orizonturile secolului XXI.

Îmi îngădui ca, şi acum, să trag un semnal de alarmă: dispariţia judeţelor înghiţite de rechinii regiuni – căci asta le va fi soarta, după cum ar vrea neomarxiştii de la Bruxelles, unii cu interese obscure mafiote şi pe seama românilor - ar însemna o altă „stalinizare” a României, în loc de a fi regândite în funcţie de necesităţi şi posibilităţi. Cu justeţe.

Şi atrag atenţia cu toată responsabilitatea cronicarului, istoric şi jurnalist, care, timp de 60 de ani, a trăit activ în istoria contemporană a acestui meleag de ţară, consemnând-o: dacă ar fi ca judeţul Dâmboviţa să dispară din nou, tocmai acum când renaşte, România ar fi mai săracă, deschizându-i-se în trup o rană adâncă. Iar istoria nu-i va ierta pe cei ce ar fi s-o producă. Sper ca bunul Dumnezeu să nu îngăduie o asemenea tragedie.