Unii istorici, dar şi alţi oameni de cultură, privesc judeţul Dâmboviţa nu numai ca pe unul voievodal, ci şi ca pe unul aristocratic în sensul vechimii sale în istoria poporului român şi al existenţei unor locuri, în frunte cu capitala sa, Târgovişte, care au dăruit vieţii culturale şi politice nume cu valoare de cariatide la templul eternităţii româneşti.

Şi acest judeţ domnesc/voievodal şi aristocratic, a reapărut pe harta teritorial administrativă a României în 1968, după ce a fost alungat de pe aceasta în anii ’50 şi începutul celui de-al şaptelea deceniu al secolului XX, împărţit, aş spune tranşat, între ineficientele regiuni de inspiraţie bolşevic stalinistă, Argeş, Bucureşti şi Prahova. A reapărut, deci, în epoca unei uşoare liberalizări naţionale a socialismului și a înregistrat un adevărat boom economic, social şi cultural.

Oricine ar spune, din oportunism sulfuros, că nu a fost aşa, minte. Şi cine minte, nu face altceva decât să siluiască istoria. E adevărat că finalul socialismului românesc a fost unul ancrasant şi dogmatizat, dar a lăsat o moştenire deloc de neglijat, România fiind, totuşi, catalogată de marile agenţii internaţionale de rating ca fiind „ţară mediu dezvoltată”, însă după 1989, reîntoarsă în capitalism, unul de sorginte mafiotă, colcăind de trădători, vânduţi pe cei 30 de arginţi ai lui Iuda, s-a prăbuşit într-un halucinant dezastru din care nici judeţul Dâmboviţa n-a scăpat.

A trebuit să treacă câteva decenii bune (pardon, rele) pentru ca să înceapă a-şi reveni datorită nu atât unor forţe politice, cât unor oameni investiţi prin vot de dâmboviţeni să le diriguiască destinul, şi cel prezent, şi cel viitor. Ceea ce a validat pragmatic zicala că omul sfinţeşte locul.

(va urma)