❚ Am putea spune că, în Târgovişte, sub Petru Cercel, se va fi născut industria militară românească producătoare de tunuri ❚ Petru Cercel a mai iniţiat şi o lucrare de utilitate publică, unică în spaţiul ţării Româneşti: alimentarea cu apă potabilă a Târgoviştei, prin conducte de olane, din dealurile Teişului

GEORGE COANDĂ

Petru Cercel, fiu al lui Pătraşcu cel Bun, şi frate de tată al lui Mihai Viteazul, un adevărat „prinţ renascentist” de stirpe Basarabă, recomandându-se prin rafinamentul spiritului său de sorginte european-occidentală, a domnit pe tronul de la Târgovişte al ţării Româneşti doar doi ani (1583-1585). Dar au fost doi ani de intense şi remarcabile acţiuni de reinventare şi europenizare, am putea spune, păstrând proporţiile, de modernizare a Capitalei ţării, Târgovişte. ● De pildă, pentru a întări capacitatea de luptă a oştirii valahe, pregătind-o pentru o ofensivă antiotomană, renunţând, din pricina costurilor prea mari, la importul de armament din Occident, a iniţiat construirea unei fonderii (o fabrică, în înţelesul de azi al cuvântului) de produs tunuri, chiar la Curtea Domnească din Târgovişte. Pentru organizarea şi producţia fonderiei a adus meşteri armurieri saşi din Transilvania. Pe ţeava tunurilor fabricate la Târgovişte a pus să bată, pentru autentificare, stema statului împreună cu inscripţia: „Au făcut Io Petru Voievod, fiul lui Pătraşcu – Voievod, nepotul lui Radu – Voievod”, un fel de made in Târgovişte. Astfel că, am putea spune, în Târgovişte se va fi născut industria militară românească producătoare de tunuri. ● Petru Cercel a mai iniţiat, însă, şi o lucrare de utilitate publică, unică în spaţiul ţării Româneşti: alimentarea cu apă potabilă a Târgoviştei. Domnul a poruncit ca, în vecinătatea Curţii Domneşti, în Târgul de Sus, să fie construită o fântână, apa fiind adusă printr-o conductă de olane din dealurile Teişului, pe o distanţă de 3 kilometri, cum bine se vede şi azi o rămăşiţă descoperită de arheologi, excelent conservată şi protejată, în incinta unei unităţi militare. Aşa că, ne mărturiseşte cronica, scaunul domniei era „îndestulat cu apă bună, cu puţuri şi fântâni”. A fost să fie o îndrăzneaţă şi ingenioasă construcţie hidtrotehnică pentru acea epocă în ţările Române extracarpatice