GEORGE COANDĂ

Din capul locului mă simt obligat să mărturisesc ferm că, de multă vreme, un roman nu m-a ţinut cu sufletul la gură aşa cum mi-a capturat atenţia „Generaţia trădată”, semnat de Brânduşa Ştefan Stafiescu. Şi, pot spune că am o experienţă, cam de vreo jumătate de veac, de jurnalist cultural şi făcător de cronici literare de întâmpinare, dar după 1989, în uriaşa explozie de literatură beletristică – multă maculatură „pe banii autorului”, că aşa-i în capitalism, concurenţa încurajează, din păcate, şi impotenţa culturală – mi-a fost/ îmi este teribil de dificil să despart grâul de neghină. Însă, când receptacul meu critic simte talentul autentic, de bună seamă că mă cuprinde o fastă stare de satisfacţie. Ca acum, citind, repet, cu sufletul la gură, acest bildungsroman – pentru că despre aşa ceva este vorba -, apărut la editura târgovişteană Zven, autoarea, o reputată profesoară „de română”, constituind pentru mine o frumoasă surpriză scriitoricească. De fapt, ce vrea să fie „Generaţia trădată”? Cine citeşte cu luare aminte romanul îi descoperă şi sensul şi mesajul: o sinceră spovedanie despre un timp istoric revolut şi pe care a venit timpul ca, după treizeci de ani, să-l judecăm, pe cât este omeneşte cu putinţă, cu o cinstită obiectivitate. Ceea ce, de fapt, personajul (erou), impersonal, El, încearcă să facă mărturisindu-se pe sine – şi străduindu-se să se înţeleagă pe sine -, mai ales că, în acel timp revolut, biografia sa, marcată de suişul încăpăţânat, pasionant şi autodepăşitor de la fiul de ţăran, căzut eroic „cu puşca spre răsărit” din Bărăgan, la inginerul ingenios şi la activistul de partid - ajuns în această postură pentru calităţile sale manageriale, cum am spune astăzi, şi nu pe pile – a înregistrat multe cutremure sufleteşti şi de conştiinţă simţindu-se trădat în crezul său comunist din tinereţe, tot aşa cum acum, percepe corect înalta trădare naţională concretizată tragic în distrugerea premeditată a economiei, mai ales a industriei, în care a fost acumulat şi sudoarea sa de constructor! El – pentru mine şi, poate, pentru alţi câţiva târgovişteni şi dâmboviţeni este un personaj cunoscut, cu reale merite în renaşterea edilitară şi economică a fostei cetăţi voievodale după ultimul război mondial - , fireşte, trăieşte o dramă, împărtăşită familial şi de autoarea romanului, dar are putinţa şi înţelepciunea să privească cu o anume detaşare, dar critică, „mersul vremii”. Iar în privinţa scriiturii romanului, cu unele confinităţi marin predoaice, este profund şi apodictic sugestivă, captivantă, cu o trepidantă derulare cinematografică şi care o înscrie pe autoare, fără niciun dubiu, în contextualitatea celebrei „Şcoli de la Târgovişteni”. Brânduşa Ştefan Stafiescu, „arzând etapele”, la vârsta senectuţii, este - şi ştiu bine ce spun – o scriitoare de remarcabilă reprezentativitate şi care mai are încă multe de mărturisit sincere felicitări.