03.02.2015 17:48
Ultras - un mod de viață
Galerie foto
Totul a început acum 3 ani. Mergeam la meci ca un om obișnuit. Am hotărât să mă așez la tribună. Mai vizitasem de câteva ori o peluză, dar nu cea a echipei locale, recent reînființată. Dar, se pare că odată cu acest nou început al echipei, și viața mea s-a schimbat. Cu 5 minute înainte de meci, parcă ceva magic se întâmpla...aud băieții de la peluză începând să cânte și îmi spun în gând că trebuie să iau parte la asta. Mă ridic de pe locul din tribună și o iau la fugă spre peluză. Ajuns acolo, cunoșteam câteva persoane, dar nu eram prieten cu nimeni. Puțin stingher la început, odată ce a început meciul, toți eram ca unul, iar ritmul nebun al tobei făcea ca inimile noastre să bată ca una. Meciul se termină. Am câștigat cu 2-1. Nu am mai simțit o așa bucurie de mult timp, iar echipa a rămas după fluierul final 15 minute în fața peluzei cântând cu noi! Dupa asta, am început să mă implic mai mult în dezvoltarea brigăzii. În 3 ani n-am lipsit decât de la 5 meciuri, devenind unul dintre cei mai vechi oameni ai peluzei. Acum, dacă m-ar întreba cineva de ce fac asta pentru o echipă din liga a 4-a, i-aș răspunde că face parte din inima mea, iar pentru băieții din peluză aș fi dispus să înfrunt orice, știind că și ei ar face la fel. Am trecut prin multe împreună: înfrângeri, cupa pierdută în ultimul minut, abuzuri ale jandarmilor, certuri între noi, dar știu că mereu vom fi acolo unul pentru altul, deoarece n-o să lăsăm niciodată steagul jos. Torțele, fumigenele aprinse, mirosul de vopsea...zile întregi pierdute pentru echipă...dar nu regret nimic, aș repeta asta oricând. Certuri cu mama sau cu prietena pentru a ajunge la meciuri...oameni care ne privesc ciudat pentru că nu înțeleg de fapt ce simțim noi. Un ultras nu e acela care merge special să facă scandal. Noi luminăm stadioanele cu torțele noastre, omorâm liniștea de pe stadioane, cântăm cu lacrimi în ochi atunci când știm că echipa noastră va pierde. Noi colectăm mai multe amenzi decât echipa noastră puncte, dar nu vom renunța niciodată. Iar când voi ajunge la bătrânețe, voi fi mândru să povestesc asta cu lacrimi în ochi nepoților, iar momentele frumoase trăite până acum, dar și cele care vor urma alături de băieții ăștia nebuni, vor rămâne întipărite pentru totdeauna în sufletul meu.
Sava Ionut Cosmin