17.06.2024 00:20
Cum se aleg liderii europeni (I)
Galerie foto
Acum 10 ani, Jean-Claude Juncker a fost ales președintele Comisiei Europene. „La presiunea străzii”, cum se zicea atunci. Nici cei mai fanatici federaliști nu credeau cu un an înaintea alegerilor europene din 2014 că alegerile primare vor desemna șeful executivului european. E paradoxal, dar nici chiar după alegerile europene din 25 mai 2014, șansele nu erau mai mari de 50% ca învingătorului să i se acorde titlul. Cu siguranță anul 2014 va intra în istoria comunicării europene ca punct de referință.
Printr-un procedeu democratic, cetățenii impun liderul european pentru următorii ani. Dar chiar așa a fost? O persoană a intrat în lupta pentru șefia Europei, câștigă democratic alegerile și impune apoi prioritățile politice pentru următorii 5 ani? Iar dacă a fost un astfel de experiment reușit atunci, ce se întâmplă acum, la ceasul de cumpănă al alegerii noilor lideri europeni? Pentru a da răspunsul la aceste întrebări, vă propun o analiză factuală la nivelul anilor de grație 2014, 2019 și 2024.
Dacă ne referim la atmosfera anului 2014 e interesant de analizat contextul de atunci. Preocupările pentru creșterea conexiunii între sistemul european și cetățeni au condus spre formula alegerilor primare, în care partidele europene își prezentau listele cu candidații pentru funcțiile de vârf în instituțiile europene. După o serie de divergențe, axate mai mult pe „mândrii ideologice” decât pe reale insuficiențe ale sistemului, în final s-a decis – s-au organizat alegeri primare în vederea desemnării candidaților pentru președinția Comisiei Europene în 2014.
Controverse au existat de-a lungul acestor ani la nivel european privind organizarea alegerilor primare, însă eforturile celor implicați nu au fost zadarnice, și, încă din iunie 2013 - la Consiliul Partidului Socialiștilor Europeni (PES) de la Sofia (21-22 iunie 2013) – s-a anunțat propunerea PSE pentru Președenția Comisiei Europene în 2014: Martin Schulz. Noutatea față de 2009 a fost că acum PSE a avut o față umană în bătălia europeană, dar fără alegeri primare în adevăratul sens al cuvântului.
La liberalii europeni, conform unui acord intern, fără organizarea unor alegeri primare de impact, Guy Verhofstadt a candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene, în timp ce colegul de partid Olli Rehn s-a poziționat pentru una dintre celelalte posturi de conducere ale UE.
Conștient de potențialul său la nivel european, Partidul Popular European (PPE) s-a abținut în a intra în jocul alegerilor primare, totuși menționând că își va alege un candidat care să îi ia locul lui José Manuel Barroso, la congresul PPE din 6-7 martie 2014, la Dublin. Fără prea multă glorie, și desigur fără niciun impact asupra cetățenilor europeni, Jean-Claude Juncker câștiga o bătălie de salon cu un candidat fără șanse de nominalizare nici măcar de către Franța, Michel Barnier.
Însă consolidarea alegerilor primare a venit când Angela Merkel a intrat în jocul nominalizărilor pe culoarul PPE. Lidera de la Berlin a înțeles că Europa are nevoie de conexiunea cu proprii cetățeni, iar primarele europene pot oferi falia de lumină necesară pentru a reconstrui Uniunea Europeană după 2015.
Cu acești 5 candidați, de fapt 6, căci Verzii au avut o co-nominalizare, s-a intrat într-o competiție pentru a câștiga scaunul de Președinte al Comisiei Europene. Desigur, realitatea acestor alegeri primare era trecută prin filtrul celor 28 de alegeri naționale de atunci, organizate în aceeași săptămână, sub umbrela „alegeri europene”. Candidații doresc votul cetățenilor europeni, dar numai conaționalii lor pot să-i voteze cu adevărat, iar în unele țări nici măcar nu există posibilitatea votului uninominal.
Ne așteptam ca alegerile europene să câștige teren, dar a urmat o deziluzie.
(va urma)
Dan Luca