Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii. Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri de fărâmituri. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit  pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Întristat de neputinţa oamenilor, dar şi a Apostolilor de a înţelege, Iisus renunţa uneori să săvârşească minuni (Matei 13, 58). Întâmplându-se şi acum întocmai, Iisus şi-a silit pe cei doisprezece să urce în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt al Mării Tiberiadei, până ce El va da drumul mulţimilor. „Ţărmul celălalt”, numit aşa doar de către Sfântul Evanghelist Matei (14, 22), se referă la Capernaum care − după cum ştim − era numit „patria Sa” (Luca 4, 23). Iisus i-a trimis înainte pe Apostoli ca să mediteze la minunea înmulţirii pâinilor, mai ales că purtau cu ei şi coşurile cu miridele rămase, prilej de meditaţie.

Şi după ce i-a slobozit, El s-a suit singur în munte ca să Se roage, rămânând până târziu în noapte. Nu era pentru prima dată când se retrăgea, ci Iisus adesea zăbovea în orele tăcute ale nopţii (Matei 26, 36; Luca 6, 12) împreună cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt. De aici şi frumuseţea slujbelor mănăstireşti de noapte.

Exegeţii presupun că Iisus, în ruga Sa, I-a mulţumit lui Dumnezeu-Tatăl pentru minunea înmulţirii pâinilor săvârşită în timpul zilei şi I-a cerut ca Euharistia, pe care o prefigura înmulţirea pâinilor, să devină, în Biserica Sa, izvor de viaţă veşnică. Între timp, corabia a ajuns cam la 30 de stadii (Ioan 6, 19). Un stadiu avea aproximativ 185 m. Deci, corabia parcursese peste 5,5 km din cei aproape 9 km cât măsura în lăţime Lacul sau Marea Ghenizaretului. Pe timp bun, lacul putea fi străbătut în 2−3 ore. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla şi pe timp de noapte ori furtună. Aşa că, după o noapte întreagă de mers, încă le mai rămăsese mult până la ţărm. Şi pentru că se pornise şi o furtună, ei aveau de înfruntat în plus valurile mării.

Speriaţi, Apostolii încercau să ţină corăbioara sub control, dar nu prea reuşeau, pentru că „vântul era împotrivă” (Matei 14, 24). Li se mai întâmplase şi altă dată, chiar cu Iisus în corabie (Matei 8, 24-27). Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Apostolii, înspăimântaţi, au strigat: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.” (8, 25). Furtuna declanşată, mai ales noaptea, constituia una din cele mai dificile calamităţi cu care se confruntau în acele vremuri corăbierii şi care puneau la încercare priceperea navigatorilor.

Marea, – creaţie a lui Dumnezeu (Facerea 1, 10) –, această hierofanie, spune profetul, i se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia 31, 35), singurul care poate să o şi sece (Ieşirea 14, 15). De multe ori, marea se împotriveşte chiar şi celor ce cred în Dumnezeu (Iezechiel 26, 19).

Când Iisus a venit la ei, mergând pe valuri (Matei 14, 25), ca Cel Care a creat marea, corabia se afla în mijlocul valurilor; parcă se înţepenise acolo. Hristos i-a văzut cum se chinuiau, vâslind din răsputeri (Marcu 6, 48). Era la a patra strajă, adică spre dimineaţă, şi se aflau abia la mijlocul mării. Împărţirea nopţii în patru străji era preluată de la romani. Evreii şi-au însuşit împărţirea aceasta încă din timpul lui Pompei (64–63 î.Hr.). Fiecare strajă ţinea câte 3 ore şi număratul lor începea la şase seara şi se termina la şase dimineaţa.

Apostolii se confruntau cu iminenţa unui naufragiu. Doar Dumnezeu este Cel Care poate porni sau poate potoli furtunile (Matei 8, 23-27). Deşi i-a văzut în primejdie, Iisus „a vrut să treacă pe lângă ei” (Marcu 6, 48). Ca să fii ucenicul lui Hristos trebuie să te străduieşti să înţelegi taina încercărilor, căci acestea te întăresc în credinţă. Sfântul Isaac Sirul, într-una din rugăciunile sale, spune: „Dacă încercările ne apropie de Tine, Doamne, atunci − în iubirea Ta − dă-ne cât mai multe ca să fim cât mai aproape de Tine!”. Iar Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei: „Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă” (Evrei 12, 6).

Văzându-L, Apostolii s-au înspăimântat şi, neputând stăpâni frica, amplificată şi de oboseală, au strigat îngroziţi: „Nălucă este!” (Matei 14, 26). O stare de groază specifică marinarilor. Nu există marinar care să nu fi simţit duritatea luptei cu valurile şi chiar cu monştrii cei din apă, locuitorii săi, cum spune Dreptul Iov (7, 6). Însă, tulburarea lor a fost înlăturată de El, Care din mijlocul valurilor le-a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14, 27). Aici, Iisus Se defineşte ca adevăratul Dumnezeu: „Eu sunt” (Matei 14, 27), precum Îi spusese odinioară lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14).

Iată cum pe mare  din rânduială dumnezeiască  se descoperă şi Apostolilor  taina de demult a lui Dumnezeu: comuniunea dintre om şi firea înconjurătoare, întru Hristos. Entuziasmat, Petru a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. Din păcate, entuziasmul lui a fost umbrit de puţină îndoială: „dacă eşti Tu”. Iar Iisus i-a zis: „Vino!” (Matei 14, 28). Pe Marea Tiberiadei  ca şi la creaţie se evidenţiază acea relaţie sinergetică dintre cei doi: Dumnezeu şi omul. Auzind chemarea, Petru, s-a coborât din corabie, a mers pe apă şi s-a îndreptat către Iisus. Se refăcea o legătură ontologică. Însă şi de această dată se arată slăbiciunea omului, pentru că Petru, luându-şi privirea de la Hristos, înfricoşat de furtună, de valuri, de întuneric, a început să se scufunde. Îndoiala sporeşte frica, spun Părinţii Bisericii! Şi, cuprins de disperare, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Sfinţii Părinţi spun că pomenirea numelui lui Iisus împrăştie toate vrăjile gândurilor, le arde pe toate, căci în nimic altceva nu se află mântuirea, decât în El.

Interesant este şi faptul că, atât timp cât privirea lui Petru a fost aţintită asupra lui Hristos, acesta a călcat pe valuri. Însă, când nu s-a mai uitat la ţintă, slăbindu-i-se credinţa cu care a cutezat să pornească împotriva valurilor, a început să se afunde. El, pescarul de profesie, a început să se scufunde. Cum adică, un pescar, care era şi un înotător prin excelenţă, să se înece?! Atunci, Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Îndată l-a ajutat! Nu violenţa furtunii l-a biruit pe Petru, ci puţina lui credinţă. Aşa se întâmplă cu cei care nu-L au ca ţintă permanentă pe Hristos. Atunci au înţeles Apostolii marea lecţie pe care Dumnezeu le-a dat-o! Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi, pe când cea mai neînsemnată şovăire te poate arunca în situaţii limită. Se pare că, de această dată, Apostolii au înţeles acest adevăr. Spune referatul că I S-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Încercările fac parte din pedagogia lui Dumnezeu: „Certarea Ta m-a îndreptat până în sfârşit şi certarea Ta însăşi mă va învăţa” (Psalmii 17, 39). Iar Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, scrie: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care îl iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Măreţia minunii le-a întărit credinţa, încât toţi într-un glas au mărturisit cu toată convingerea  „că El este Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Iată cum minunea  ca de altfel şi celelalte la care au fost martori i-a convins. De aceea, reverenţios, I s-au închinat. Şi după urcarea lui Hristos în corabie, distanţa de la mijlocul mării până la ţărm a fost parcursă fără întârziere (Ioan 6, 21). Şi au trecut marea, venind îndată în pământul Ghenizaretului, la Capernaum (Ioan 6, 17), la ţărmul la care mergeau (Ioan 6, 21).Mesajul Evangheliei este acela că, atât timp cât privim la ţinta  Hristos, călcăm fără ezitare, biruitori, peste valurile vieţii şi tenebrele acestei lumi. Însă atunci când renunţăm să mai privim spre ţintă, ne cufundăm. Chemarea continuă a numelui lui Hristos este aceea care ne desăvârşeşte credinţa. Or, minunea a vrut să arate rolul pe care îl are credinţa în viaţa fiecăruia!

Pr Mihăilescu Ovidiu – Parohia Braniștea