23.08.2024 00:11
Potolirea furtunii
Galerie foto
Evanghelia de astăzi cuprinde o biruință covârșitoare a lui Hristos asupra firii. Era după slăvita minune a înmulțirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbați și, pe lângă ei, femeile și copiii, cu cinci pâini și doi pești, mai rămânând încă douăsprezece coșuri de fărâmituri. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi și a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Întristat de neputința oamenilor, dar și a Apostolilor de a înțelege, Iisus renunța uneori să săvârșească minuni (Matei 13, 58). Întâmplându-se și acum întocmai, Iisus și-a silit pe cei doisprezece să urce în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt al Mării Tiberiadei, până ce El va da drumul mulțimilor. „Țărmul celălalt”, numit așa doar de către Sfântul Evanghelist Matei (14, 22), se referă la Capernaum care − după cum știm − era numit „patria Sa” (Luca 4, 23). Iisus i-a trimis înainte pe Apostoli ca să mediteze la minunea înmulțirii pâinilor, mai ales că purtau cu ei și coșurile cu miridele rămase, prilej de meditație.
Și după ce i-a slobozit, El s-a suit singur în munte ca să Se roage, rămânând până târziu în noapte. Nu era pentru prima dată când se retrăgea, ci Iisus adesea zăbovea în orele tăcute ale nopții (Matei 26, 36; Luca 6, 12) împreună cu Dumnezeu-Tatăl și cu Dumnezeu-Duhul Sfânt. De aici și frumusețea slujbelor mănăstirești de noapte.
Exegeții presupun că Iisus, în ruga Sa, I-a mulțumit lui Dumnezeu-Tatăl pentru minunea înmulțirii pâinilor săvârșită în timpul zilei și I-a cerut ca Euharistia, pe care o prefigura înmulțirea pâinilor, să devină, în Biserica Sa, izvor de viață veșnică. Între timp, corabia a ajuns cam la 30 de stadii (Ioan 6, 19). Un stadiu avea aproximativ 185 m. Deci, corabia parcursese peste 5,5 km din cei aproape 9 km cât măsura în lățime Lacul sau Marea Ghenizaretului. Pe timp bun, lacul putea fi străbătut în 2−3 ore. Dar nu același lucru se întâmpla și pe timp de noapte ori furtună. Așa că, după o noapte întreagă de mers, încă le mai rămăsese mult până la țărm. Și pentru că se pornise și o furtună, ei aveau de înfruntat în plus valurile mării.
Speriați, Apostolii încercau să țină corăbioara sub control, dar nu prea reușeau, pentru că „vântul era împotrivă” (Matei 14, 24). Li se mai întâmplase și altă dată, chiar cu Iisus în corabie (Matei 8, 24-27). Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Apostolii, înspăimântați, au strigat: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim.” (8, 25). Furtuna declanșată, mai ales noaptea, constituia una din cele mai dificile calamități cu care se confruntau în acele vremuri corăbierii și care puneau la încercare priceperea navigatorilor.
Marea, – creație a lui Dumnezeu (Facerea 1, 10) –, această hierofanie, spune profetul, i se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia 31, 35), singurul care poate să o și sece (Ieșirea 14, 15). De multe ori, marea se împotrivește chiar și celor ce cred în Dumnezeu (Iezechiel 26, 19).
Când Iisus a venit la ei, mergând pe valuri (Matei 14, 25), ca Cel Care a creat marea, corabia se afla în mijlocul valurilor; parcă se înțepenise acolo. Hristos i-a văzut cum se chinuiau, vâslind din răsputeri (Marcu 6, 48). Era la a patra strajă, adică spre dimineață, și se aflau abia la mijlocul mării. Împărțirea nopții în patru străji era preluată de la romani. Evreii și-au însușit împărțirea aceasta încă din timpul lui Pompei (64–63 î.Hr.). Fiecare strajă ținea câte 3 ore și număratul lor începea la șase seara și se termina la șase dimineața.
Apostolii se confruntau cu iminența unui naufragiu. Doar Dumnezeu este Cel Care poate porni sau poate potoli furtunile (Matei 8, 23-27). Deși i-a văzut în primejdie, Iisus „a vrut să treacă pe lângă ei” (Marcu 6, 48). Ca să fii ucenicul lui Hristos trebuie să te străduiești să înțelegi taina încercărilor, căci acestea te întăresc în credință. Sfântul Isaac Sirul, într-una din rugăciunile sale, spune: „Dacă încercările ne apropie de Tine, Doamne, atunci − în iubirea Ta − dă-ne cât mai multe ca să fim cât mai aproape de Tine!”. Iar Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei: „Pe cine îl iubește Domnul, îl ceartă” (Evrei 12, 6).
Văzându-L, Apostolii s-au înspăimântat și, neputând stăpâni frica, amplificată și de oboseală, au strigat îngroziți: „Nălucă este!” (Matei 14, 26). O stare de groază specifică marinarilor. Nu există marinar care să nu fi simțit duritatea luptei cu valurile și chiar cu monștrii cei din apă, locuitorii săi, cum spune Dreptul Iov (7, 6). Însă, tulburarea lor a fost înlăturată de El, Care din mijlocul valurilor le-a spus: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” (Matei 14, 27). Aici, Iisus Se definește ca adevăratul Dumnezeu: „Eu sunt” (Matei 14, 27), precum Îi spusese odinioară lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14).
Iată cum pe mare din rânduială dumnezeiască se descoperă și Apostolilor taina de demult a lui Dumnezeu: comuniunea dintre om și firea înconjurătoare, întru Hristos. Entuziasmat, Petru a zis: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”. Din păcate, entuziasmul lui a fost umbrit de puțină îndoială: „dacă ești Tu”. Iar Iisus i-a zis: „Vino!” (Matei 14, 28). Pe Marea Tiberiadei ca și la creație se evidențiază acea relație sinergetică dintre cei doi: Dumnezeu și omul. Auzind chemarea, Petru, s-a coborât din corabie, a mers pe apă și s-a îndreptat către Iisus. Se refăcea o legătură ontologică. Însă și de această dată se arată slăbiciunea omului, pentru că Petru, luându-și privirea de la Hristos, înfricoșat de furtună, de valuri, de întuneric, a început să se scufunde. Îndoiala sporește frica, spun Părinții Bisericii! Și, cuprins de disperare, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Sfinții Părinți spun că pomenirea numelui lui Iisus împrăștie toate vrăjile gândurilor, le arde pe toate, căci în nimic altceva nu se află mântuirea, decât în El.
Interesant este și faptul că, atât timp cât privirea lui Petru a fost ațintită asupra lui Hristos, acesta a călcat pe valuri. Însă, când nu s-a mai uitat la țintă, slăbindu-i-se credința cu care a cutezat să pornească împotriva valurilor, a început să se afunde. El, pescarul de profesie, a început să se scufunde. Cum adică, un pescar, care era și un înotător prin excelență, să se înece?! Atunci, Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Îndată l-a ajutat! Nu violența furtunii l-a biruit pe Petru, ci puțina lui credință. Așa se întâmplă cu cei care nu-L au ca țintă permanentă pe Hristos. Atunci au înțeles Apostolii marea lecție pe care Dumnezeu le-a dat-o! Tăria credinței este una dintre condițiile oricărei izbânzi, pe când cea mai neînsemnată șovăire te poate arunca în situații limită. Se pare că, de această dată, Apostolii au înțeles acest adevăr. Spune referatul că I S-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Încercările fac parte din pedagogia lui Dumnezeu: „Certarea Ta m-a îndreptat până în sfârșit și certarea Ta însăși mă va învăța” (Psalmii 17, 39). Iar Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, scrie: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care îl iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Măreția minunii le-a întărit credința, încât toți într-un glas au mărturisit cu toată convingerea „că El este Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Iată cum minunea ca de altfel și celelalte la care au fost martori i-a convins. De aceea, reverențios, I s-au închinat. Și după urcarea lui Hristos în corabie, distanța de la mijlocul mării până la țărm a fost parcursă fără întârziere (Ioan 6, 21). Și au trecut marea, venind îndată în pământul Ghenizaretului, la Capernaum (Ioan 6, 17), la țărmul la care mergeau (Ioan 6, 21).Mesajul Evangheliei este acela că, atât timp cât privim la ținta Hristos, călcăm fără ezitare, biruitori, peste valurile vieții și tenebrele acestei lumi. Însă atunci când renunțăm să mai privim spre țintă, ne cufundăm. Chemarea continuă a numelui lui Hristos este aceea care ne desăvârșește credința. Or, minunea a vrut să arate rolul pe care îl are credința în viața fiecăruia!
Pr Mihăilescu Ovidiu – Parohia Braniștea